Să împrospătăm în trăirea noastră Evanghelia crucii şi a învierii, căci numai aşa putem trăi cu adevărat viaţa creştină.

1 Corinteni.15:1
Lucrurile pe care le-ai cunoscut odată bine le poţi uita şi poţi fi faţă de ele ca şi cum nu le-ai cunoscut, dacă nu le împrospătezi zilnic. Slăbirea memoriei este una din bolile ivite în viaţa omului din pricina păcatului strămoşesc şi ea se poate adânci şi mai mult din pricina păcatului pe care-l săvârşeşti tu însuţi.
Creştinilor din Corint trebuia să li se împrospăteze Evanghelia pe care le-o propovăduise marele apostol Pavel, pentru că ei începuseră să uite ce era mai important din ea: Isus cel răstignit (crucea) şi Isus cel înviat (învierea). Ei umblau după darul minunilor, dar uitaseră crucea şi învierea, Iată de ce le scrie părintele lor duhovnicesc: „Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas…”
Ca teorie, creştinii din Corint erau în Evanghelie; ca practică însă, erau departe de ea.
Mereu – mereu trebuie să împrospătăm în trăirea noastră Evanghelia crucii şi a învierii, căci numai aşa putem trăi cu adevărat viaţa creştină. Să ne aducem mereu aminte că suntem într-un trup moştenit de la Adam cel căzut în păcat şi că avem o memorie care uită repede – mai ales lucrurile lui Dumnezeu.
Starea bisericii din Corint se repetă şi astăzi: mulţi din cei care-şi zic creştini nu mai cred în înviere, pentru că nu mai trăiesc practic Evanghelia crucii. Ei împlinesc anumite forme religioase, dar nu cred în făgăduinţele Evangheliei şi nu trăiesc la adăpostul sângelui Mielului lui Dumnezeu (crucea). Sunt cu totul străini de aceste adevăruri.
A primi Evanghelia înseamnă a primi pe Domnul Isus ca Mântuitor personal, înseamnă a primi prin credinţă jertfa Lui de pe cruce, înseamnă a crede şi a nădăjdui cu putere în făgăduinţa venirii Lui şi a învierii morţilor. „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:11-12). În felul acesta este primit Domnul Isus: crezând în Numele Său.
Zice Sf. Ioan Gură de Aur: „Principalul Evangheliei îşi are începutul de acolo că Dumnezeu s-a făcut om, S-a răstignit şi a înviat”.
Numai cine primeşte cu adevărat Evanghelia, adică trăind şi nădăjduind cum zice ea, acela-i creştin adevărat, acela-i bucuria lui Dumnezeu pe pământ, acela-i mădular în Trupul lui Hristos.
Fraţii mei, oricât de multe lucruri ni s-ar aduna în jur, să nu uităm de Evanghelia Domnului Isus Hristos. Să împrospătăm zilnic mintea noastră prin citirea ei, ca să putem trăi cu adevărat o viaţă de roadă sfântă spre slava lui Dumnezeu şi fericirea noastră!

Invierea care aduce pacea!

Ioan.20:20-20
Vorbele Domnului Isus, spuse ucenicilor: „Pace vouă!”, nu erau numai simple vorbe, ci realităţi puternice. Ucenicii, în adevăr, s-au umplut de pace. Aşa să fie şi vorbele noastre, dacă suntem ucenicii Lui.
Domnul Isus aducea pacea pe temeiul răscumpărării, pacea pe care o dobândise pentru ei (şi pentru noi) cu un preţ aşa de mare. Afară, lumea cu frământările ei, ura ei şi religia ei. înăuntru, Domnul cu ai Săi şi cu Pacea care le-o aduce.
După ce inimile ucenicilor s-au umplut cu pace, a urmat îndată lumina adevărului, cu care ei au fost învăluiţi. Au cunoscut pe Domnul Isus Cel Răstignit şi înviat, şi în urma acestor cunoaşteri s-au bucurat mult.
Fără pace nu poţi cunoaşte adevărul şi fără adevăr nu poţi ajunge la bucurie adevărată şi statornică.
Dovezile aduse ucenicilor de Domnul Isus, că El este Acela care a fost pe cruce, arătând mâinile şi coasta Sa, sunt şi mărturia dragostei Sale pentru ei, pe care se întemeiază pacea şi siguranţa lor. Ucenicii puteau să se bucure fără nici o umbră de îndoială.
Numai când cunoaştem prin credinţă, jertfa şi învierea Domnului Isus, trăim bucuria mântuirii şi putem fi un îndemn şi pentru alţii să primească pe Domnul Isus ca Mântuitor.
În ziua aceea – cea dintâi a săptămânii – Domnul Isus a făcut începutul celei dintâi adunări a Bisericii Sale, deschizând o nouă eră, era harului. El împlinea ceea ce spusese în Matei 18:20: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, şi Eu sunt în mijlocul lor”. Ucenicii erau adunaţi în Numele şi pentru Numele Domnului Isus.
Până la vremea când vom fi toţi în jurul Domnului, în slavă, avem harul de a înfăptui, prin credinţă, starea Sa de faţă când suntem adunaţi în Numele Său. Ca şi ucenicii, şi noi ne bucurăm văzând pe scumpul nostru Mântuitor şi Domn. El ne spune: „Lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea.” (Ioan 14:19). Lumea rămâne de cealaltă parte a uşii şi a mormântului gol; dar cei ce sunt înăuntru, cu Domnul înviat, se bucură.

Ce fel de fapte ai?

1 Timotei.5:25
Universul păstrează nu numai faptele bune, ci şi vorbele frumoase şi gândurile sfinte, după cum păstrează şi păcatele oamenilor. Nu numai în înţeles duhovnicesc este această păstrare, ci chiar şi fizic. Ştiinţa a descoperit că în spaţiu circulă cuvintele oamenilor şi că ar putea fi prinse cu un aparat special (un fel de aparat de radio), la care lucrează savanţii de azi.
„Universul păstrează arhivele zeilor” – spuneau romanii.
Un singur lucru nu păstrează universul: păcatele credincioşilor spălate prin sângele Domnului Isus. Acestea sunt aruncate în marea uitării veşnice.
Orice faptă bună este cunoscută de Dumnezeu, chiar dacă oamenii n-o cunosc. Ea va fi adusă la lumină în ziua judecăţii, pentru a fi răsplătită. Domnului Isus îi face o deosebită plăcere să se laude cu faptele sfinţilor Săi şi să-i răsplătească dumnezeieşte.
Faptele bune sunt numai acelea care izvorăsc din intenţii bune şi din credinţă. Nu tot ce văd oamenii bun, e bun cu adevărat. Sunt fapte care par bune, dar intenţiile din care au izvorât sunt necurate. Dumnezeu le cântăreşte după intenţii. Faptele bune izvorâte din intenţii rele sunt ca pâinea frumoasă, din făină de calitate foarte bună, dar în care s-a pus otravă.
Domnul Isus, în dragostea Sa, are grijă ca unele fapte bune necunoscute ale aleşilor Săi, să fie cunoscute chiar de vrăşmaşi, în timpul de acum, pentru ca lucrarea Evangheliei să propăşească între oameni şi numele Său să fie înălţat. Această descoperire a faptelor bune nu este o hrană a firii vechi din cei credincioşi, ci un mijloc de întărire în nădejde a firi noi şi o hotărâre în slujba pe care o au de făcut.
Unele fapte bune ascunse, ale urmaşilor lui Hristos, nu vor fi date la iveală decât în ziua judecăţii, adică ziua răsplătirii, ziua marilor surprize.
Dar răsplătirea faptelor bune şi descoperirea lor nu este treaba noastră, ci a Domnului. Noi, o singură datorie avem: să facem fapte bune, adică să ne păstrăm sub călăuzirea Duhului Sfânt, care rodeşte în noi roadă Lui.

Inatareste-te!!

2 Timotei.2:1 Intareste-te in Har!?
Din nou este îndemnul Duhului Sfânt, pentru omul credincios, ca să-şi împlinească partea lui în lucrarea mântuirii şi desăvârşirii pe care Dumnezeu a început-o în el. Două părţi cuprinde această lucrare: partea lui Dumnezeu şi partea omului. Partea lui Dumnezeu este cea mai mare. El a pregătit totul pentru mântuire şi desăvârşire, iar omului nu i-a mai rămas decât să întindă mâna şi să ia ceea ce Domnul i-a pregătit. Partea omului, în adevăr, e mică; dar fără împlinirea ei nu se poate ajunge la mântuire şi desăvârşire.
„…Întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus.”
Aşa este îndemnat Timotei, aşa suntem îndemnaţi şi noi toţi care vrem să-l slujim Domnului.
Porunca este „Întăreşte-te.”înseamnă că avem slăbiciuni.
Adevăratul har este numai cel care este în Hristos. Nu altul. Cine nu trăieşte în faptele pregătite de Dumnezeu pentru aleşii Săi, acela nu este în adevăratul har, dar nici în lege, ci într-un libertinism satanic.
Hristosul pe care L-am primit în mine, prin credinţă, este întruparea harului lui Dumnezeu, El însuşi este Izvorul harului. Să rămân în El, căci în El am totul deplin.
„…Întăreşte-te în harul…”adică tu să te întăreşti, pentru că poţi să faci lucrul acesta, şi ceea ce poţi face tu, nu va face Dumnezeu în locul tău. Nici nu poate să facă. El ţi-a dat şi putere şi înţelepciune şi mijloace pentru ca să te întăreşti. Toate condiţiile ţi le-a creat, întăreşte-te, deci!
Cum un atlet nu-şi poate întări muşchii decât făcând exerciţii zilnice, cum un ucenic nu poate învăţa meseria decât migălind zilnic la câte ceva din tainele meseriei, cum un muzician nu poate să-şi păstreze şi să-şi desăvârşească arta cântatului decât studiind cu stăruinţă zilnic la instrumentul său, tot aşa omul credincios nu poate să se păstreze în credinţă decât făcând zilnic exerciţii duhovniceşti: rugăciunea zilnică, cercetarea Scripturii zilnic, veghere zilnică, binefacere zilnică, părtăşie frăţească zilnică, (dacă se poate), meditare zilnică etc. Fără aceste exerciţii duhovniceşti, fără călăuzirea Duhului Sfânt în ele, nu poate fi înflăcărare în dragoste şi râvnă, nu poate fi înnoire şi creştere în omul cel dinlăuntru.
„Tu, dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus.”
Ce aud semenii noştri de la noi? Aud ei limpede Evanghelia harului lui Dumnezeu?
Avem nevoie necurmată de har, de întărirea vieţii în El.
Zice sf. Ioan Gură de Aur. „Arma cea mai puternică, zidul cel nebiruit, turnul ce nu se clatină, acesta este harul lui Hristos.”
„…Întăreşte-te în harul…”
Numai cel întărit poate să lucreze, poate să lupte şi poate să alerge.
Viaţa de credinţă este o continuă lucrare, o continuă luptă şi o continuă alergare.
Credinciosul molatec nu poate face nimic. Nici pe sine nu se poate ajuta şi nici pe alţii. Dimpotrivă, trebuie ca alţii să se ocupe de el şi să-i dea cele necesare.
Domnul Isus ne vrea să fim bărbaţi tari în viaţa duhovnicească, pentru ca să ne poată folosi în lucrarea şi lupta Lui.
„Întăreşte-te şi îmbărbătează-te.” Aşa i-a spus Domnul lui Iosua (vezi Iosua 1:6 şi 9).
„Întăreşte-te şi îmbărbătează-te”, aşa îţi spune şi ţie şi mie, dragul meu.
De noi atârnă întărirea, de noi atârnă înflăcărarea în viaţa de credinţă. Să nu lăsăm să treacă o zi fără exerciţiile duhovniceşti de întărire, pentru ca Domnul să ne poată folosi în lucrarea Lui şi să se poată bucura de noi.

Legat de Dumnezeu sau de altceva!

Iacov.1:27
După primul înţeles, cuvântul „religie” înseamnă „relegare”.
Legătura omului cu Dumnezeu a fost ruptă prin accidentul păcatului. Adam, ca cel dintâi om, prin păcatul său, s-a rupt de Dumnezeu şi toţi urmaşii lui s-au născut în această blestemată stare. Domnul Isus (al doilea Adam – 1 Corinteni 15:45) a coborât din cer, a înlăturat accidentul păcatului, prin preţul de răscumpărare plătit pe cruce şi a refăcut legătura omului cu Dumnezeu – l-a relegat de Făcătorul său.
Adevărata relegare de Dumnezeu – Izvorul vieţii, al luminii, al sfinţeniei, al dreptăţii şi al dragostei, îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, dându-i firea (natura) lui Dumnezeu.
Orice om care, prin credinţă şi pocăinţă, a primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al său personal, este născut din nou, adică relegat de Dumnezeu. El este omul cu adevărat religios, pentru că în el curge o viaţă nouă, dumnezeiască, liberă de legea păcatului şi a morţii. (Romani 7:23). Dumnezeu fiind Adevăr, Libertate, Sfinţenie şi Dragoste, dă această natură şi celui relegat de El, celui născut din nou.
Filozoful german Hegel spunea: „Religia absolută este religia adevărului şi a libertăţii.” Unde este adevăr este şi libertate şi curăţie şi dragoste.
„Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume.”
Cel relegat de Dumnezeu, devine ca Dumnezeu: iubitor, milos şi liber de păcat (sfânt).
Ce înseamnă „a cerceta pe orfani şi pe văduve în necazurile lor?” Nu înseamnă oare dragoste pusă în practică?
Ce înseamnă „a te păzi neîntinat de lume?” Nu înseamnă oare sfinţenie practică? (Este vorba de duhul lumii păcatului).
Aceasta-i religia curată, relegarea adevărată de Dumnezeu: iubire trăită, sfinţenie trăită, adevăr trăit, libertate trăită.
Vorbind despre acest verset, fr. Ioan Marini zicea: „Şi dacă aceasta singură este religia cea curată, toate celelalte din care iubirea şi sfinţenia lipsesc sunt necurate.”
Dumnezeu, prin Domnul Isus, ne releagă de Sine, ca să ne facă împreună lucrători cu El, să slujim împreună la alinarea suferinţelor dintre oameni şi la mântuirea lor.
Cercetând pe orfani şi pe văduve în necazurile lor înseamnă a simţi ca Dumnezeu şi a lucra ca El.
Adevărat spune sf. Ioan Gură de Aur. „Să facem totul, ca să avem pe Hristos datornic. Timpul de faţă este timpul împrumuturilor, pentru că şi El acum se găseşte în nevoie. Dacă tu nu dai acum, apoi după ducerea ta de aici nu mai are nevoie de tine. Aici este El însetat, aici este flămând, – şi este însetat de mântuirea ta. De aceea şi cerşeşte, de aceea şi umblă peste tot locul gol, îndeletnicindu-Se să-ţi agonisească viaţa veşnică. Deci, nu-L trece cu vederea, căci El
nu voieşte să se hrănească, ci să hrănească; nu să Se îmbrace, ci să îmbrace, pregătind pentru tine acea haină aurită, haina împărătească… Hristos face totul pentru tine, căci iubeşte mult mântuirea ta.” (vezi Omilia 8, Romana).
„Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume.”
Profesorul şi pastorul Augusto-Hermann Franke (1663 – 1727) a fost un om activ pe tărâmul credinţei. Printr-un document i s-a dat voie să primească şi să crească la el acasă un orfan. În loc de unul i s-au prezentat patru şi toţi au fost primiţi. În anul următor au fost cincizeci. Franke a trebuit să se gândească la construirea unei case: a cumpărat una, apoi a doua, dar acestea nu au fost de ajuns. Tot capitalul pastorului a constat într-o „mare credinţă”. Şi ea n-a fost înşelată. „Săptămână de săptămână, lună de lună – spunea el – Domnul mi-a trimis mici daruri, care erau aproape constante.” Franke a ajuns să construiască o clădire, la care urmau să fie adăugate şi altele. Pe frontiscipiu se vedea un vultur înălţându-se spre soare, cu această inscripţie: „Cei ce se încred în DOMNUL îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc.” (Isaia 40:31). La moartea lui Franke, orfelinatul număra 134 de copii.
însufleţit de o dorinţă aprinsă de a fi folositor semenilor săi, el nu a uitat lucrul de căpetenie: toate străduinţele lui au tins să-i înveţe pe cei pe care îi avea sub conducerea sa singurul lucru necesar: „Partea cea bună care nu i se va lua” – ISUS HRISTOS. (Luca 10: 42).
Dumnezeu ne-a aşezat în mijlocul lumii, ca să aducem pe păcătoşi la El, nu să devenim noi ca lumea. Cine nu lucrează la alinarea suferinţelor şi la mântuirea păcătoşilor, spunând totuşi că este creştin, va fi absorbit de duhul lumii, rămânându-i doar o formă de evlavie.
Creştin adevărat este numai cel relegat de Dumnezeu, prin credinţa în Domnul Isus Hristos cel răstignit. El are firea lui Dumnezeu şi lucrează împreună cu El pe pământ.

Cu Fiul sau fara!

Ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor.
Evrei 1.4
Care este minunăţia sau superioritatea Numelui acesta de „Fiu" care-I revine Domnului Isus? În gândul de creaţie al lui Dumnezeu şi îngerii au fost numiţi „fiii lui Dumnezeu" (Iov. 2.1). Puternici în întemeierea lor, ca şi în inteligenţa lor ei, sunt „duhuri slujitoare". În Ps. 103.20 sunt numiţi „tari în putere" Dar Domnul Isus este FIU şi aceasta înseamnă o înălţare pe care îngerii nu o au. „Căci căruia dintre îngeri i-a zis vreodată: „Tu eşti FIUL Meu, astăzi te-am născut?" (Evr. 1.5). Rugăm cititorul să observe deosebirea dintre „Fiu" cum este numit Domnul Isus şi „fii" cum au fost numiţi îngerii în Iov 2.1. Iată o mărturie pe care este bine să o reţinem. Dumnezeu vorbeşte despre Fiul Său cu toată preţuirea pe care a avut-o din veşnicie. Niciodată nu a vorbit de o fiinţă creată, astfel de lucruri cum a vorbit de Fiul. Fiul nu se deosebeşte numai în rang de îngeri, aşa cum se deosebesc arhanghelii de mulţimea îngerilor; deosebirea nemărginită constă în faptul că El este Cel veşnic, Fiul necreat. Situaţia Sa veşnică rămâne neschimbată, chiar dacă pentru un timp foarte scurt a fost aşezat mai prejos decât îngerii din pricina morţii Lui. De aceea merită să-I aducem toată adorarea, lauda şi mărirea acum şi în vecii vecilor.
Formele pot să-şi facă loc şi în adunările creştinilor, în rugăciunile mereu aceleaşi, în legăturile cu fraţii pe care îi salutaţi prin luarea în deşert a Numelui cel scump, în obişnuinţa de a veni la o adunare, nu pentru ţinta arătată în Scriptură, ci pentru a se face mai răi, prin secte sau grupări care nu sunt altceva decât „taberi" în care s-au statornicit formele. Dacă vrem să mergem cu un Cristos lepădat, trebuie să fim lepădaţi de lume. Dacă Stăpânul nostru a „suferit dincolo de poartă" nu putem să ne aşteptăm să domnim dincoace de poartă. El este: „afară din tabără." Oh, să ieşim la El, iubiţi creştini.