Iacov.1:27
După primul înţeles, cuvântul „religie” înseamnă „relegare”.
Legătura omului cu Dumnezeu a fost ruptă prin accidentul păcatului. Adam, ca cel dintâi om, prin păcatul său, s-a rupt de Dumnezeu şi toţi urmaşii lui s-au născut în această blestemată stare. Domnul Isus (al doilea Adam – 1 Corinteni 15:45) a coborât din cer, a înlăturat accidentul păcatului, prin preţul de răscumpărare plătit pe cruce şi a refăcut legătura omului cu Dumnezeu – l-a relegat de Făcătorul său.
Adevărata relegare de Dumnezeu – Izvorul vieţii, al luminii, al sfinţeniei, al dreptăţii şi al dragostei, îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, dându-i firea (natura) lui Dumnezeu.
Orice om care, prin credinţă şi pocăinţă, a primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al său personal, este născut din nou, adică relegat de Dumnezeu. El este omul cu adevărat religios, pentru că în el curge o viaţă nouă, dumnezeiască, liberă de legea păcatului şi a morţii. (Romani 7:23). Dumnezeu fiind Adevăr, Libertate, Sfinţenie şi Dragoste, dă această natură şi celui relegat de El, celui născut din nou.
Filozoful german Hegel spunea: „Religia absolută este religia adevărului şi a libertăţii.” Unde este adevăr este şi libertate şi curăţie şi dragoste.
„Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume.”
Cel relegat de Dumnezeu, devine ca Dumnezeu: iubitor, milos şi liber de păcat (sfânt).
Ce înseamnă „a cerceta pe orfani şi pe văduve în necazurile lor?” Nu înseamnă oare dragoste pusă în practică?
Ce înseamnă „a te păzi neîntinat de lume?” Nu înseamnă oare sfinţenie practică? (Este vorba de duhul lumii păcatului).
Aceasta-i religia curată, relegarea adevărată de Dumnezeu: iubire trăită, sfinţenie trăită, adevăr trăit, libertate trăită.
Vorbind despre acest verset, fr. Ioan Marini zicea: „Şi dacă aceasta singură este religia cea curată, toate celelalte din care iubirea şi sfinţenia lipsesc sunt necurate.”
Dumnezeu, prin Domnul Isus, ne releagă de Sine, ca să ne facă împreună lucrători cu El, să slujim împreună la alinarea suferinţelor dintre oameni şi la mântuirea lor.
Cercetând pe orfani şi pe văduve în necazurile lor înseamnă a simţi ca Dumnezeu şi a lucra ca El.
Adevărat spune sf. Ioan Gură de Aur. „Să facem totul, ca să avem pe Hristos datornic. Timpul de faţă este timpul împrumuturilor, pentru că şi El acum se găseşte în nevoie. Dacă tu nu dai acum, apoi după ducerea ta de aici nu mai are nevoie de tine. Aici este El însetat, aici este flămând, – şi este însetat de mântuirea ta. De aceea şi cerşeşte, de aceea şi umblă peste tot locul gol, îndeletnicindu-Se să-ţi agonisească viaţa veşnică. Deci, nu-L trece cu vederea, căci El
nu voieşte să se hrănească, ci să hrănească; nu să Se îmbrace, ci să îmbrace, pregătind pentru tine acea haină aurită, haina împărătească… Hristos face totul pentru tine, căci iubeşte mult mântuirea ta.” (vezi Omilia 8, Romana).
„Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume.”
Profesorul şi pastorul Augusto-Hermann Franke (1663 – 1727) a fost un om activ pe tărâmul credinţei. Printr-un document i s-a dat voie să primească şi să crească la el acasă un orfan. În loc de unul i s-au prezentat patru şi toţi au fost primiţi. În anul următor au fost cincizeci. Franke a trebuit să se gândească la construirea unei case: a cumpărat una, apoi a doua, dar acestea nu au fost de ajuns. Tot capitalul pastorului a constat într-o „mare credinţă”. Şi ea n-a fost înşelată. „Săptămână de săptămână, lună de lună – spunea el – Domnul mi-a trimis mici daruri, care erau aproape constante.” Franke a ajuns să construiască o clădire, la care urmau să fie adăugate şi altele. Pe frontiscipiu se vedea un vultur înălţându-se spre soare, cu această inscripţie: „Cei ce se încred în DOMNUL îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc.” (Isaia 40:31). La moartea lui Franke, orfelinatul număra 134 de copii.
însufleţit de o dorinţă aprinsă de a fi folositor semenilor săi, el nu a uitat lucrul de căpetenie: toate străduinţele lui au tins să-i înveţe pe cei pe care îi avea sub conducerea sa singurul lucru necesar: „Partea cea bună care nu i se va lua” – ISUS HRISTOS. (Luca 10: 42).
Dumnezeu ne-a aşezat în mijlocul lumii, ca să aducem pe păcătoşi la El, nu să devenim noi ca lumea. Cine nu lucrează la alinarea suferinţelor şi la mântuirea păcătoşilor, spunând totuşi că este creştin, va fi absorbit de duhul lumii, rămânându-i doar o formă de evlavie.
Creştin adevărat este numai cel relegat de Dumnezeu, prin credinţa în Domnul Isus Hristos cel răstignit. El are firea lui Dumnezeu şi lucrează împreună cu El pe pământ.
