Sunt invitați toți copii intre 6 si 14 ani din Orăștie și împrejurimi!
La Biserica Creștină Baptistă Harul Orăștie
Str. Pricazului, nr. 86, mun. Orăștie, jud. Hunedoara, 335700, Romania
Sunt invitați toți copii intre 6 si 14 ani din Orăștie și împrejurimi!
La Biserica Creștină Baptistă Harul Orăștie
Istoria baptistilor in lume, romania si Orăștie.
Baptistii au
aparut ca miscare crestina in perioada Reformei protestante din Europa
Apuseana. Reforma a fost inceputa de catre Martin Luther in Germania si a fost
dusa mai departe de alti reprezentanti importanti cum au fost Jean Calvin si
Ulrich Zwingli in Elvetia. Prima biserica baptista s-a format in anul 1606 la
Amsterdam (Olanda), dintr-un grup de imigranti englezi separatisti condusi de
John Smyth. Ulterior, Thomas Helwis, colegul lui John Smyth, s-a intors in
Anglia si a infiintat prima biserica baptista la Londra in anul 1611.
Miscarea baptista datoreaza o buna parte din mostenirea ei de credinta miscarilor anabaptiste care au avut loc in Europa in secolele XVI-XVIII. Pentru credinta lor si datorita radicalismului stilului lor de viata, anabaptiștii au fost persecutați in intreaga Europa. Unele comunitati anabaptiste au gasit refugiu pentru o vreme si in Transilvania unde au ramas pâna in anul 1762, când au emigrat in Rusia din cauza persecutiei declansate in timpul domniei imparatesei Austriei, Maria Tereza (1740-1780).
Miscarea baptista moderna din Europa a capatat amploare pe la mijlocul
secolului XIX. Pastorul german Johann Gerhard Oncken (1800-1884) a avut o
contributie decisiva in raspândirea miscarii baptiste din Europa in aceasta
perioada. In România, inceputul miscarii baptiste este legat de venirea unei
familii de imigranti germani la Bucuresti in anul 1856. Acestia au infiintat
prima biserica baptista formata din credinciosi germani. Al doilea inceput al
baptistilor in tara noastra a avut loc in Dobrogea, independent de primul
inceput. Imigranti baptisti din sudul Ucrainei au ajuns in Dobrogea si au
infiintat o biserica baptista in anul 1862 la Cataloi, astazi sat al comunei
Frecatei din judetul Tulcea. Prin misiunea unui evanghelist baptist din
Bucuresti, in anul 1870 s-a infiintat Biserica Baptista din Tulcea. In
Transilvania credinta baptista a patruns prin activitatea unor misionari
germani si maghiari. In anul 1874 s-a infiintat o biserica baptista maghiara in
localitatea Salonta din judetul Bihor. Prima biserica de limba baptista româna
a fost infiintata in anul 1886 in localitatea Chesa. Bisericile baptiste s-au
raspândit cu rapiditate in Bihor, in zona Aradului si zona podisului Somesan.
Aceste regiuni sunt si astazi zonele cu cea mai mare concentrare de baptisti
din România. De aici, baptistii s-au raspândit in aproape toate judetele tarii.
Constituirea Uniunii Baptiste din Romania a avut loc in urma formarii României
Mari. In urma unei intâlniri din anul 1919, baptistii din Tara Româneasca si
cei din Transilvania au hotarât sa se uneasca. Deciziea a fost aprobata in
cadrul congresului din 1920.
Dupa anul 1918, numarul credinciosilor baptisti din România a continuat sa
creasca. Din datele statistice existente se observa ca in anul 1922 erau 22 228
de membri, iar recensamântul din anul 1930 a evidentiat existenta a 60 562
credinciosi baptisti. In anul 1942 bisericile baptiste din România aveau 93 842
de membri.
Legea pentru regimul general al cultelor din anul 1928 prevedea la art. 53 recunoasterea drepturilor comunitatii baptiste acordate acesteia prin jurnalul (hotararea) Consiliului de Ministri nr. 2680 din 21 noiembrie 1927. Reglementarile ulterioare au inrautatit regimul juridic al cultelor evanghelice din tara. In conditiile implicarii Romaniei in al doilea razboi mondial si ale dictaturii militare a maresalului Antonescu, prin legile nr. 927 (1942) si nr. 431 (1943) au fost desfiintate toate asociatiile religioase din Romania si, ca urmare, baptistii nu au mai putut desfasura nici o activitate legala, bisericile au fost inchise si numarul lor s-a redus drastic. Pe lânga aceasta persecutie, pierderea Basarabiei a influentat negativ numarul credinciosilor baptisti din România. Legile prin care au fost inchise bisericile baptiste au fost abrogate printr-un decret regal la 31 august 1944. Dupa o perioada de liberalizare a climatului religios din România (1944-1948) regimul comunist a aplicat o serie de masuri represive si de subordonare a vietii Cultului fata de interesele dictatorii comuniste atee. Arondarea bisericilor, reglementarea serviciilor religioase in cadrul acestora, controlul numarului de studenti care puteau sa se pregateasca sa devina pastori si restrictionarea publicatiilor sunt doar cateva dintre masurile coercitive ale statului care au afectat negativ viata bisericilor baptiste in decenille VI si VII ale secolului trecut. Numarul credinciosilor baptisti avea sa scada la circa 90.000 in anul 1989. Dupa anul 1989 climatul de libertate religioasa a adus un reviriment in viata bisericilor, in prezent exista aproximativ 100 000 de credinciosi baptisti botezati, iar conform recensamantului national din anul 2002, un numar de 130 000 de cetateni romani au declarat ca apartin confesiunii crestine baptiste.
Baptistii afirma ca autoritatea suprema in ce
priveste credinta si viata spirituala o reprezinta Biblia sau Sfanta Scriptura
care ii cheama pe crestini sa traiasca in ascultare de Isus Hristos. Baptistii
afirma crezul crestin si acorda importanta istorica deciziilor sinoadelor si
dezbaterilor teologice din primele secole ale crestinismului. Aceste scrieri si
decizii nu au un caracter normativ pentru credinciosii baptisti iar invatatura
lor trebuie sa fie validata de cea a Sfintei Scripturi.
In bisericile baptiste accentul se pune pe predicarea Sfintei Scripturi. Aceasta este insotita de rugaciune, studierea Bibliei, inchinarea prin cantare si darnicie. Loc central in slujba bisericeasca il are predica ce are rolul de a-L marturisi pe Isus Hristos, de a explica Scripturile si de a provoca si indruma credinciosii spre o relatie speciala si personala cu Dumnezeu. Fiecare credincios baptist este indrumat sa studieze zilnic Biblia, sa-si dezvolte viata de comuniune cu Dumnezeu, aplicand in viata sa de fiecare zi principiile pe care le descopera in Sfanta Scriptura. In bisericile baptiste se incurajeaza mentinerea unei vieti spirituale sanatoase si exista asteptari ca membrii sa adopte un standard inalt de moralitate.
Uniunea Bisericilor Crestine Baptiste din Romania face parte din Alianta Evanghelica din România, alaturi de cultele Penticostal si Crestin dupa Evanghelie si detine in coproprietate cu aceste culte Radio „Vocea Evangheliei”. Cultul Baptist din România este, de asemenea, afiliat organizatiilor baptiste internationale, Federatia Baptista Europeana si Alianta Baptista Mondiala, care grupeaza peste 200 de organizatii baptiste nationale si regionale din toata lumea, insumand aproape 50 de milioane de credinciosi. (articol preluat)
Istoric
BCB HARUL Orăștie
Istoricul Bisericii Creștine
Baptiste Harul din Orăștie, mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările și
încercările prin care ne-a trecut, ca a fost de partea noastră (1Tesaloniceni 1:1-7;5:18). Mulțumim Domnului
pentru trecut, dar si pentru prezentul bisericii și nădăjduim în progresul ei
prin ajutorul Sau, în viitor. Iată pe scurt istoricul bisericii:
In anul 1965, membrii fondatori au fost:
familia Goronea Mihai, Lucretia, Victoria, Maria,familia Nutiu Zaharie,
Mariana, familia Nutiu Pavel, Silvia, familia Gherman Ioan, Victoria si familia
Tămas Rozalia (11 membrii) si 4 apartinatori (copii):Nutiu Daniel,Nutiu
Ioan,Tamas Marta,Tamaș Iuliana.
Această biserica era
filiala Bisericii Baptiste Simeria, a funcționat vreme de 5 ani într-o cameră
din casa familiei Goronea Mihai din
strada 7Noiembrie, nr.17, pana in anul
1970, când s-a mutat cu chirie- vreme de 2 ani într-o camera aflată în strada Oituz,
nr.1(A), pana in anul 1972. Nuțiu Zaharia dorea să zidească o Casa Domnului,
însuflețit de acest gând s-a mutat din
Simeria la Orăștie, a lucrat din greu atât fizic cât și spiritual, a părăsit casa noua
construită în Simeria, abia in 1970-1973 a construit casa din str. Nicolae
Titulescu, nr.35, intr-o camera a funcționat biserica 2 ani, apoi intr-un garaj
modernizat în suprafață de 35 mp, cu toate facilitățile, în gradina casei, pentru
care a fost învinuit de autoritățile de-atunci că le-au înșelat așteptările lor
să fie doar o casa de locuit cu garaj, nu se așteptau să funcționeze o biserica
în garajil casei, dacă ar fi știut dinainte nu-i ofereau autorizația de construcție.
La ultima adresa
Biserica a funcționat până în toamna anului 1979, când familia Nuțiu s-a mutat
la Timișoara. Biserica a crescut în acești ani la 25-30 de membrii și 10 aparținători,
apoi cumpărându-se un alt imobil ce s-a transformat în casă de rugaciune pe
strada Mihai Kogalniceanu, nr. 2, până
în anul 2012.
Pastorii Bisericii au fost:
Pastor
Vadan Vasile,a slujit 5 ani primul pastor, fiind Bis.Filiala la
Simeria, intre anii 1965-1970,
Pastor
Stancu Dragomir, a slujit 2 ani din Deva,intre anii1971-1973,
Pastor
Bortes Ioan, a slujit 1 an din Brad intre 1973-1974,
Pastor
Herbei Pavel, a slujit 5 ani din Simeria intre 1974-1979 (A format un
cor al bisericii, fiind dirijat de pastorul Herbei Pavel format din 15 persoane
(fam.Nutiu, Istov, Tamas) in 1976, si o orchestra a familiei tot in acelasi
an.)
Pastor
Lazar Aurel , fiind și vicepresedintele
Comunitatii Baptiste Brasov,.
Pastor
Lazar Siminel din Deva
Pastor
Bojin Samuel, care lucra la interprindere IMO Orăștie, slujind ca
prezbiter la Orăștie, apoi ca pastor girant
Pastor
Vițonescu Gabriel Vasile in anul 2001 - un proaspăt absolvent al Institutului
Teologic Baptist din București , pastorul Gabriel Vițonescu a preluat treptat
slujirea Bisericii Creștine Baptiste Harul din Orastie pana in prezent 2022,
slujind aproximativ 20 ani fiind cel mai longeviv pastor in Orastie ( A pus
temelia unei Case De Rugaciune- ridicand-o intre anii 2009-2012 ( 5 ani)
in strada Pricazului nr. 86 ani zona urbană de blocurilor )
Din Biserica Harul din Orăștie a plecat la
Seminarul Teologic Baptist București fratele Deceanu Romul, din Ocna Mureș, care
a lucrat in Întreprinderea Chimica Orăștie intre 1973-1975,apoi a plecat la
seminar intrând in lucrarea Domnului in zona lui de proveniență, iar apoi
pensionar fiind se afla la Blaj.
Astăzi
biserica baptistă Harul din Orăștie se bucură de intrarea alături de pastorul
Gabi Vițonescu un alt pastor, și el un fost absolvent al Institutului Teologic
Baptist din Universitatea București,
pastorul Iosif Lazăr din Făget, jud. Timiș.
Marele număr de creștini care au ieșit din
structurile bisericilor istorice formează, in acest secol informatic, biserici
ale comunității, in care Biblia este studiata si respectata cu aceiași ardoare
care a caracterizat crestinismul primelor secole. Tradusa in majoritatea
limbilor de circulație, Biblia nu mai este astazi apanajul exclusiv al
clericilor, ci a ieșit din nou in arena publica, adunând in jurul ei o noua generație.
Mulțumim încă odată Domnului că a fost alături
de credincioșii baptiști din mun.
Orăștie si astfel ea a luat un avânt si
mai mare. Slava Domnului Hristos!
Întâlnirea de pe Arena Park din mun. Orăștie a fost un eveniment deosebit care s-a ținut in doua zile de la orele 18:00! Am avut bucuria sa-i avem din nou grupul de cântăreți Raze de Lumină, dar și cei care ne-au împărtășit Evanghelia: Daniel Popa și Marius Sabău!
Franklin-Graham-praying
Duşmanul nu vrea nimic mai mult decât să muţească acest purtător de cuvânt al Lui Dumnezeu care înfruntă şi respinge întunericul din generaţia noastră. Franklin Graham nu se eschivează de la problemele politice şi culturale – a comparat starea Americii de azi cu cea a Izabelei din Apocalipsa, vorbeşte răspicat despre sălile de baie transgender şi despre islam, declară CharismaNews.com
Graham a îndrăznit chiar să îl mustre pe Obama într-o vreme când mulţi lideri creştini îmbrăţişează „Crislamul”.
De ce este Graham atât de curajos? Deoarece el vede o furtună islamică care vine împotriva Americii. El are un discernământ puternic şi destul curaj ca să înfrunte stăpânirile şi puterile care au ţintit creştinii ca să-i distrugă.
Franklin Graham spune ceea ce majoritatea politicienilor, păstorilor, comentatorilor de ştiri şi alţii refuză să spună: Islamul nu este o religie a păcii. „Pentru musulmani, pacea vine doar prin supunerea la islam. Când ei vorbesc despre pace, ei înţeleg supunere la religia lor. În jurul lumii zeci de mii de bărbaţi, femei şi copii au fost măcelăriţi în numele lui Allah, sub steagul sângeros al islamului”.
Graham i-a făcut clar lui Obama, care pare a fi un simpatizant al musulmanilor, că urmaşii unei religii paşnice nu taie capetele oamenilor inocenţi în modul barbaric în care lumea a văzut recent. El i-a spus lui Obama că credincioşii unei religii paşnice nu răpesc 300 fete, cum a făcut Boko Haram în nord-estul Nigeriei ca să le vândă ca sclave sexuale.
Oamenii care practică religia păcii nu detonează bombe pe străzile Americii în timpul unui maraton ca să ucidă oameni nevinovaţi, nici nu deturnează avioane ca să le zdrobească de clădiri unde sunt mii de oameni inocenţi, cum s-a întâmplat în 2001, pe 11 septembrie.
Cel neprihănit îndrăzneşte ca un leu (Proverbe 28:1). Lui Franklin Graham i se potriveşte această descriere în campania lui care expune islamul aşa cum este – şi în confruntarea unui preşedinte american despre care mulţi încep să creadă că e prieten cu duşmanul. De fapt, Obama a declarat pentru Fox News că el „cunoaşte doar islamul”, dovedind că nu recunoaşte existenţa islamismului radical atunci când vorbeşte despre teroriştii islamici. „Mama lui a fost căsătorită cu un musulman. Tatăl său era musulman. El a fost crescut în Indonezia. A mers la şcoli islamice. Deci, toată viaţa lui el a fost înconjurat de islam”, spune Graham în timpul unui interviu cu Greta Van Susteren.
Lui Graham nu îi e teamă să le vorbească direct teroriştilor islamici. Graham face referinţă la Romani 14:11, Filipeni 2:10 şi Isaia 45:23 în ultimul său răspuns terorismului musulman. „Răutatea Statului Islamic nu trebuie să ne şocheze – este conform cu agenda lor de a grăbi o apocalipsă finală. Cuvântul Lui Dumnezeu ne spune că va fi o bătălie finală într-o zi, dar se va sfârşi cu înfrângerea lui satan şi a aliaţilor săi. Un lucru este sigur – într-o zi fiecare genunchi se va pleca şi fiecare limbă va mărturisi că Isus Cristos este Domn, spre gloria Lui Dumnezeu Tatăl”, a scris Graham pe pagina sa de facebook.
Mike Bickle de la IHOPKC (Casa Internaţională de Rugăciune din Oraşul Kansas) a chemat credincioşii să îl susţină şi să se roage pentru Graham, fiindcă el „a luat o poziţie biblică în preîntâmpinarea Americii faţă de islam, căsătoriile între homosexuali şi alte subiecte importante. Fac un apel mai înflăcărat pentru mijlocitori să se scoale şi să se roage pentru Graham zi şi noapte. Duşmanul nu ar vrea nimic mai mult decât să muţească acest purtător de cuvânt al Lui Dumnezeu care confruntă şi respinge întunericul din generaţia noastră. În acest timp cei care sunt anti-Cristos urlă împotriva vocii lui. Sfinţilor, hai să facem o prioritate din a-l ridica pe Graham în rugăciune, să ducem acest război spiritual împotriva atacurilor din viaţa lui şi să îi binecuvântăm lucrarea. Şi rugaţi-vă şi pentru preşedintele Obama deasemenea”, a declarat Mike Bickle în susţinerea evanghelistului Franklin Graham
Citeşte mai mult pe www.stiricrestine.ro Chemare urgentă la mijlocire pentru Franklin Graham | Stiri Crestine.ro
www.bbho.ro
Vă binecuvântăm în Numele Domnului Isus Hristos pe toţi care aţi găsit de bine să accesaţi pagina de internet a Bisericii Baptiste Harul din Orăștie , România . Dorim ca resursele creştine pe care le veţi găsi pe această pagină să aducă zidire sufletului dumnevoastră! În dragostea Lui, Biserica Harul!
Nepăsarea şi răceala faţă de fratele care, ca şi tine, crede în acelaşi Mântuitor, este o boală grea şi ar fi egală cu paralizia într-un trup. Numai mădularele paralizate nu mai simt cu celelalte. În Trupul lui Hristos, în Biserica Lui vie, toate mădularele simt unele cu altele, luptă pentru ocrotirea reciprocă şi nu trăiesc în chip egoist.
Sf. ap. Pavel simţea cu fraţii din Colose, cu cei din Laodicea şi cu toţi credincioşii de pe faţa pământului, deşi, cu unii nu se văzuse niciodată. El trăia cu putere adevărul cum că toţi cei ce cred în Mântuitorul Isus sunt cu toţii fraţi, mădulare ale aceluiaşi Trup duhovnicesc şi că el, ca mădular al acestui Trup, trebuie să lucreze şi să lupte, pentru ca fiecărui mădular să-i meargă bine şi să propăşească în viaţa cea nouă împreună cu Hristos. Pentru el, duhul de partidă, de separatism, şi de luptă fratricidă erau cu totul străine. Lupta lui era ca toţi să-L cunoască pe Hristos cât mai bine şi să înfăţişeze pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus.
Pentru fraţii din Colose, din Laodicea şi din împrejurimi, sf. ap. Pavel lupta cu toată puterea să-i ferească de duhul vrăjmaş care căuta să le abată privirile de la Hristos spre altceva. În adevăr, nu e luptă mai nobilă şi mai necesară ca aceasta. Ca să alipeşti sufletele numai de Hristos, de jertfa Lui şi de trăirea Lui, este cea mai frumoasă luptă şi face să dai totul pentru ea. Şi lupta aceasta are mai multe laturi. Una din laturi este lupta în rugăciune (Domnul Isus a luptat în rugăciune în Ghetsimani, costându-L sudori de sânge) şi această luptă nu este cu oamenii, ci cu duhurile necurate. (Efes. 6:12). Lupta noastră trebuie să fie lupta credinţei. Această luptă spune ca psalmistul de odinioară: „…Luptă Tu (Doamne) cu cei ce se luptă cu mine!”(Psalm. 35:1).
Duhovniceşte luat acest verset, înţelegem că duhul bisericii din Laodicea („Sunt bogat…nu duc lipsă de nimic…”) (Apoc. 3:17), produce multă durere şi luptă pentru toţi slujitorii adevăraţi ai Domnului Isus.
Pentru cei din „Laodicea” trebuie dusă o luptă mare. (vezi Apocalipsa 3:14 – 22).
A fi stăruitor în rugăciune, se cere luptă. Toţi obosim şi nu stăruim în rugăciune cum s-ar cuveni. În măsura în care un credincios înaintează în vârstă şi în credinţă, devine tot mai mult un om al rugăciunii. Când este mai tânăr este om al acţiunii, al lucrării; când este mai bătrân, poate chiar pe patul de suferinţă, devine om al rugăciunii. Acest lucru se vede la toţi oamenii distinşi.
Sf. ap. Pavel spune deci: Vreau să ştiţi şi voi că eu am dus o luptă pentru voi. Este foarte încurajator pentru ca nişte fraţi simpli să audă de la unul ca Pavel, că se luptă în rugăciune pentru ei. Printre credincioşi Pavel era un nume preţuit. Ei vor fi spus: Fratele nostru Pavel este neobosit în lucrarea lui Dumnezeu. Deşi închis cu lanţuri, totuşi el se gândeşte la noi. Cât de mult ne iubeşte!
Gândul că cineva se roagă pentru tine, îţi dă curaj şi putere nouă în lupta pe care o ai de dus.
Frumoasă este lupta în rugăciune! Ea nu jigneşte pe nimeni şi nu deranjează pe nimeni. Lupta în discuţii, de multe ori se transformă în ceartă, pe când lupta în rugăciune este plină de pace.
Ferice de cine întrebuinţează rugăciunea în lupta credinţei! El va câştiga în mod sigur biruinţa.
1 Corinteni.15:1
Lucrurile pe care le-ai cunoscut odată bine le poţi uita şi poţi fi faţă de ele ca şi cum nu le-ai cunoscut, dacă nu le împrospătezi zilnic. Slăbirea memoriei este una din bolile ivite în viaţa omului din pricina păcatului strămoşesc şi ea se poate adânci şi mai mult din pricina păcatului pe care-l săvârşeşti tu însuţi.
Creştinilor din Corint trebuia să li se împrospăteze Evanghelia pe care le-o propovăduise marele apostol Pavel, pentru că ei începuseră să uite ce era mai important din ea: Isus cel răstignit (crucea) şi Isus cel înviat (învierea). Ei umblau după darul minunilor, dar uitaseră crucea şi învierea, Iată de ce le scrie părintele lor duhovnicesc: „Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas…”
Ca teorie, creştinii din Corint erau în Evanghelie; ca practică însă, erau departe de ea.
Mereu – mereu trebuie să împrospătăm în trăirea noastră Evanghelia crucii şi a învierii, căci numai aşa putem trăi cu adevărat viaţa creştină. Să ne aducem mereu aminte că suntem într-un trup moştenit de la Adam cel căzut în păcat şi că avem o memorie care uită repede – mai ales lucrurile lui Dumnezeu.
Starea bisericii din Corint se repetă şi astăzi: mulţi din cei care-şi zic creştini nu mai cred în înviere, pentru că nu mai trăiesc practic Evanghelia crucii. Ei împlinesc anumite forme religioase, dar nu cred în făgăduinţele Evangheliei şi nu trăiesc la adăpostul sângelui Mielului lui Dumnezeu (crucea). Sunt cu totul străini de aceste adevăruri.
A primi Evanghelia înseamnă a primi pe Domnul Isus ca Mântuitor personal, înseamnă a primi prin credinţă jertfa Lui de pe cruce, înseamnă a crede şi a nădăjdui cu putere în făgăduinţa venirii Lui şi a învierii morţilor. „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:11-12). În felul acesta este primit Domnul Isus: crezând în Numele Său.
Zice Sf. Ioan Gură de Aur: „Principalul Evangheliei îşi are începutul de acolo că Dumnezeu s-a făcut om, S-a răstignit şi a înviat”.
Numai cine primeşte cu adevărat Evanghelia, adică trăind şi nădăjduind cum zice ea, acela-i creştin adevărat, acela-i bucuria lui Dumnezeu pe pământ, acela-i mădular în Trupul lui Hristos.
Fraţii mei, oricât de multe lucruri ni s-ar aduna în jur, să nu uităm de Evanghelia Domnului Isus Hristos. Să împrospătăm zilnic mintea noastră prin citirea ei, ca să putem trăi cu adevărat o viaţă de roadă sfântă spre slava lui Dumnezeu şi fericirea noastră!
Ioan.20:20-20
Vorbele Domnului Isus, spuse ucenicilor: „Pace vouă!”, nu erau numai simple vorbe, ci realităţi puternice. Ucenicii, în adevăr, s-au umplut de pace. Aşa să fie şi vorbele noastre, dacă suntem ucenicii Lui.
Domnul Isus aducea pacea pe temeiul răscumpărării, pacea pe care o dobândise pentru ei (şi pentru noi) cu un preţ aşa de mare. Afară, lumea cu frământările ei, ura ei şi religia ei. înăuntru, Domnul cu ai Săi şi cu Pacea care le-o aduce.
După ce inimile ucenicilor s-au umplut cu pace, a urmat îndată lumina adevărului, cu care ei au fost învăluiţi. Au cunoscut pe Domnul Isus Cel Răstignit şi înviat, şi în urma acestor cunoaşteri s-au bucurat mult.
Fără pace nu poţi cunoaşte adevărul şi fără adevăr nu poţi ajunge la bucurie adevărată şi statornică.
Dovezile aduse ucenicilor de Domnul Isus, că El este Acela care a fost pe cruce, arătând mâinile şi coasta Sa, sunt şi mărturia dragostei Sale pentru ei, pe care se întemeiază pacea şi siguranţa lor. Ucenicii puteau să se bucure fără nici o umbră de îndoială.
Numai când cunoaştem prin credinţă, jertfa şi învierea Domnului Isus, trăim bucuria mântuirii şi putem fi un îndemn şi pentru alţii să primească pe Domnul Isus ca Mântuitor.
În ziua aceea – cea dintâi a săptămânii – Domnul Isus a făcut începutul celei dintâi adunări a Bisericii Sale, deschizând o nouă eră, era harului. El împlinea ceea ce spusese în Matei 18:20: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, şi Eu sunt în mijlocul lor”. Ucenicii erau adunaţi în Numele şi pentru Numele Domnului Isus.
Până la vremea când vom fi toţi în jurul Domnului, în slavă, avem harul de a înfăptui, prin credinţă, starea Sa de faţă când suntem adunaţi în Numele Său. Ca şi ucenicii, şi noi ne bucurăm văzând pe scumpul nostru Mântuitor şi Domn. El ne spune: „Lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea.” (Ioan 14:19). Lumea rămâne de cealaltă parte a uşii şi a mormântului gol; dar cei ce sunt înăuntru, cu Domnul înviat, se bucură.
1 Timotei.5:25
Universul păstrează nu numai faptele bune, ci şi vorbele frumoase şi gândurile sfinte, după cum păstrează şi păcatele oamenilor. Nu numai în înţeles duhovnicesc este această păstrare, ci chiar şi fizic. Ştiinţa a descoperit că în spaţiu circulă cuvintele oamenilor şi că ar putea fi prinse cu un aparat special (un fel de aparat de radio), la care lucrează savanţii de azi.
„Universul păstrează arhivele zeilor” – spuneau romanii.
Un singur lucru nu păstrează universul: păcatele credincioşilor spălate prin sângele Domnului Isus. Acestea sunt aruncate în marea uitării veşnice.
Orice faptă bună este cunoscută de Dumnezeu, chiar dacă oamenii n-o cunosc. Ea va fi adusă la lumină în ziua judecăţii, pentru a fi răsplătită. Domnului Isus îi face o deosebită plăcere să se laude cu faptele sfinţilor Săi şi să-i răsplătească dumnezeieşte.
Faptele bune sunt numai acelea care izvorăsc din intenţii bune şi din credinţă. Nu tot ce văd oamenii bun, e bun cu adevărat. Sunt fapte care par bune, dar intenţiile din care au izvorât sunt necurate. Dumnezeu le cântăreşte după intenţii. Faptele bune izvorâte din intenţii rele sunt ca pâinea frumoasă, din făină de calitate foarte bună, dar în care s-a pus otravă.
Domnul Isus, în dragostea Sa, are grijă ca unele fapte bune necunoscute ale aleşilor Săi, să fie cunoscute chiar de vrăşmaşi, în timpul de acum, pentru ca lucrarea Evangheliei să propăşească între oameni şi numele Său să fie înălţat. Această descoperire a faptelor bune nu este o hrană a firii vechi din cei credincioşi, ci un mijloc de întărire în nădejde a firi noi şi o hotărâre în slujba pe care o au de făcut.
Unele fapte bune ascunse, ale urmaşilor lui Hristos, nu vor fi date la iveală decât în ziua judecăţii, adică ziua răsplătirii, ziua marilor surprize.
Dar răsplătirea faptelor bune şi descoperirea lor nu este treaba noastră, ci a Domnului. Noi, o singură datorie avem: să facem fapte bune, adică să ne păstrăm sub călăuzirea Duhului Sfânt, care rodeşte în noi roadă Lui.
2 Timotei.2:1 Intareste-te in Har!?
Din nou este îndemnul Duhului Sfânt, pentru omul credincios, ca să-şi împlinească partea lui în lucrarea mântuirii şi desăvârşirii pe care Dumnezeu a început-o în el. Două părţi cuprinde această lucrare: partea lui Dumnezeu şi partea omului. Partea lui Dumnezeu este cea mai mare. El a pregătit totul pentru mântuire şi desăvârşire, iar omului nu i-a mai rămas decât să întindă mâna şi să ia ceea ce Domnul i-a pregătit. Partea omului, în adevăr, e mică; dar fără împlinirea ei nu se poate ajunge la mântuire şi desăvârşire.
„…Întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus.”
Aşa este îndemnat Timotei, aşa suntem îndemnaţi şi noi toţi care vrem să-l slujim Domnului.
Porunca este „Întăreşte-te.”înseamnă că avem slăbiciuni.
Adevăratul har este numai cel care este în Hristos. Nu altul. Cine nu trăieşte în faptele pregătite de Dumnezeu pentru aleşii Săi, acela nu este în adevăratul har, dar nici în lege, ci într-un libertinism satanic.
Hristosul pe care L-am primit în mine, prin credinţă, este întruparea harului lui Dumnezeu, El însuşi este Izvorul harului. Să rămân în El, căci în El am totul deplin.
„…Întăreşte-te în harul…”adică tu să te întăreşti, pentru că poţi să faci lucrul acesta, şi ceea ce poţi face tu, nu va face Dumnezeu în locul tău. Nici nu poate să facă. El ţi-a dat şi putere şi înţelepciune şi mijloace pentru ca să te întăreşti. Toate condiţiile ţi le-a creat, întăreşte-te, deci!
Cum un atlet nu-şi poate întări muşchii decât făcând exerciţii zilnice, cum un ucenic nu poate învăţa meseria decât migălind zilnic la câte ceva din tainele meseriei, cum un muzician nu poate să-şi păstreze şi să-şi desăvârşească arta cântatului decât studiind cu stăruinţă zilnic la instrumentul său, tot aşa omul credincios nu poate să se păstreze în credinţă decât făcând zilnic exerciţii duhovniceşti: rugăciunea zilnică, cercetarea Scripturii zilnic, veghere zilnică, binefacere zilnică, părtăşie frăţească zilnică, (dacă se poate), meditare zilnică etc. Fără aceste exerciţii duhovniceşti, fără călăuzirea Duhului Sfânt în ele, nu poate fi înflăcărare în dragoste şi râvnă, nu poate fi înnoire şi creştere în omul cel dinlăuntru.
„Tu, dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus.”
Ce aud semenii noştri de la noi? Aud ei limpede Evanghelia harului lui Dumnezeu?
Avem nevoie necurmată de har, de întărirea vieţii în El.
Zice sf. Ioan Gură de Aur. „Arma cea mai puternică, zidul cel nebiruit, turnul ce nu se clatină, acesta este harul lui Hristos.”
„…Întăreşte-te în harul…”
Numai cel întărit poate să lucreze, poate să lupte şi poate să alerge.
Viaţa de credinţă este o continuă lucrare, o continuă luptă şi o continuă alergare.
Credinciosul molatec nu poate face nimic. Nici pe sine nu se poate ajuta şi nici pe alţii. Dimpotrivă, trebuie ca alţii să se ocupe de el şi să-i dea cele necesare.
Domnul Isus ne vrea să fim bărbaţi tari în viaţa duhovnicească, pentru ca să ne poată folosi în lucrarea şi lupta Lui.
„Întăreşte-te şi îmbărbătează-te.” Aşa i-a spus Domnul lui Iosua (vezi Iosua 1:6 şi 9).
„Întăreşte-te şi îmbărbătează-te”, aşa îţi spune şi ţie şi mie, dragul meu.
De noi atârnă întărirea, de noi atârnă înflăcărarea în viaţa de credinţă. Să nu lăsăm să treacă o zi fără exerciţiile duhovniceşti de întărire, pentru ca Domnul să ne poată folosi în lucrarea Lui şi să se poată bucura de noi.
Iacov.1:27
După primul înţeles, cuvântul „religie” înseamnă „relegare”.
Legătura omului cu Dumnezeu a fost ruptă prin accidentul păcatului. Adam, ca cel dintâi om, prin păcatul său, s-a rupt de Dumnezeu şi toţi urmaşii lui s-au născut în această blestemată stare. Domnul Isus (al doilea Adam – 1 Corinteni 15:45) a coborât din cer, a înlăturat accidentul păcatului, prin preţul de răscumpărare plătit pe cruce şi a refăcut legătura omului cu Dumnezeu – l-a relegat de Făcătorul său.
Adevărata relegare de Dumnezeu – Izvorul vieţii, al luminii, al sfinţeniei, al dreptăţii şi al dragostei, îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, dându-i firea (natura) lui Dumnezeu.
Orice om care, prin credinţă şi pocăinţă, a primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al său personal, este născut din nou, adică relegat de Dumnezeu. El este omul cu adevărat religios, pentru că în el curge o viaţă nouă, dumnezeiască, liberă de legea păcatului şi a morţii. (Romani 7:23). Dumnezeu fiind Adevăr, Libertate, Sfinţenie şi Dragoste, dă această natură şi celui relegat de El, celui născut din nou.
Filozoful german Hegel spunea: „Religia absolută este religia adevărului şi a libertăţii.” Unde este adevăr este şi libertate şi curăţie şi dragoste.
„Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume.”
Cel relegat de Dumnezeu, devine ca Dumnezeu: iubitor, milos şi liber de păcat (sfânt).
Ce înseamnă „a cerceta pe orfani şi pe văduve în necazurile lor?” Nu înseamnă oare dragoste pusă în practică?
Ce înseamnă „a te păzi neîntinat de lume?” Nu înseamnă oare sfinţenie practică? (Este vorba de duhul lumii păcatului).
Aceasta-i religia curată, relegarea adevărată de Dumnezeu: iubire trăită, sfinţenie trăită, adevăr trăit, libertate trăită.
Vorbind despre acest verset, fr. Ioan Marini zicea: „Şi dacă aceasta singură este religia cea curată, toate celelalte din care iubirea şi sfinţenia lipsesc sunt necurate.”
Dumnezeu, prin Domnul Isus, ne releagă de Sine, ca să ne facă împreună lucrători cu El, să slujim împreună la alinarea suferinţelor dintre oameni şi la mântuirea lor.
Cercetând pe orfani şi pe văduve în necazurile lor înseamnă a simţi ca Dumnezeu şi a lucra ca El.
Adevărat spune sf. Ioan Gură de Aur. „Să facem totul, ca să avem pe Hristos datornic. Timpul de faţă este timpul împrumuturilor, pentru că şi El acum se găseşte în nevoie. Dacă tu nu dai acum, apoi după ducerea ta de aici nu mai are nevoie de tine. Aici este El însetat, aici este flămând, – şi este însetat de mântuirea ta. De aceea şi cerşeşte, de aceea şi umblă peste tot locul gol, îndeletnicindu-Se să-ţi agonisească viaţa veşnică. Deci, nu-L trece cu vederea, căci El
nu voieşte să se hrănească, ci să hrănească; nu să Se îmbrace, ci să îmbrace, pregătind pentru tine acea haină aurită, haina împărătească… Hristos face totul pentru tine, căci iubeşte mult mântuirea ta.” (vezi Omilia 8, Romana).
„Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume.”
Profesorul şi pastorul Augusto-Hermann Franke (1663 – 1727) a fost un om activ pe tărâmul credinţei. Printr-un document i s-a dat voie să primească şi să crească la el acasă un orfan. În loc de unul i s-au prezentat patru şi toţi au fost primiţi. În anul următor au fost cincizeci. Franke a trebuit să se gândească la construirea unei case: a cumpărat una, apoi a doua, dar acestea nu au fost de ajuns. Tot capitalul pastorului a constat într-o „mare credinţă”. Şi ea n-a fost înşelată. „Săptămână de săptămână, lună de lună – spunea el – Domnul mi-a trimis mici daruri, care erau aproape constante.” Franke a ajuns să construiască o clădire, la care urmau să fie adăugate şi altele. Pe frontiscipiu se vedea un vultur înălţându-se spre soare, cu această inscripţie: „Cei ce se încred în DOMNUL îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc.” (Isaia 40:31). La moartea lui Franke, orfelinatul număra 134 de copii.
însufleţit de o dorinţă aprinsă de a fi folositor semenilor săi, el nu a uitat lucrul de căpetenie: toate străduinţele lui au tins să-i înveţe pe cei pe care îi avea sub conducerea sa singurul lucru necesar: „Partea cea bună care nu i se va lua” – ISUS HRISTOS. (Luca 10: 42).
Dumnezeu ne-a aşezat în mijlocul lumii, ca să aducem pe păcătoşi la El, nu să devenim noi ca lumea. Cine nu lucrează la alinarea suferinţelor şi la mântuirea păcătoşilor, spunând totuşi că este creştin, va fi absorbit de duhul lumii, rămânându-i doar o formă de evlavie.
Creştin adevărat este numai cel relegat de Dumnezeu, prin credinţa în Domnul Isus Hristos cel răstignit. El are firea lui Dumnezeu şi lucrează împreună cu El pe pământ.
Ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor.
Evrei 1.4
Care este minunăţia sau superioritatea Numelui acesta de „Fiu" care-I revine Domnului Isus? În gândul de creaţie al lui Dumnezeu şi îngerii au fost numiţi „fiii lui Dumnezeu" (Iov. 2.1). Puternici în întemeierea lor, ca şi în inteligenţa lor ei, sunt „duhuri slujitoare". În Ps. 103.20 sunt numiţi „tari în putere" Dar Domnul Isus este FIU şi aceasta înseamnă o înălţare pe care îngerii nu o au. „Căci căruia dintre îngeri i-a zis vreodată: „Tu eşti FIUL Meu, astăzi te-am născut?" (Evr. 1.5). Rugăm cititorul să observe deosebirea dintre „Fiu" cum este numit Domnul Isus şi „fii" cum au fost numiţi îngerii în Iov 2.1. Iată o mărturie pe care este bine să o reţinem. Dumnezeu vorbeşte despre Fiul Său cu toată preţuirea pe care a avut-o din veşnicie. Niciodată nu a vorbit de o fiinţă creată, astfel de lucruri cum a vorbit de Fiul. Fiul nu se deosebeşte numai în rang de îngeri, aşa cum se deosebesc arhanghelii de mulţimea îngerilor; deosebirea nemărginită constă în faptul că El este Cel veşnic, Fiul necreat. Situaţia Sa veşnică rămâne neschimbată, chiar dacă pentru un timp foarte scurt a fost aşezat mai prejos decât îngerii din pricina morţii Lui. De aceea merită să-I aducem toată adorarea, lauda şi mărirea acum şi în vecii vecilor.
Formele pot să-şi facă loc şi în adunările creştinilor, în rugăciunile mereu aceleaşi, în legăturile cu fraţii pe care îi salutaţi prin luarea în deşert a Numelui cel scump, în obişnuinţa de a veni la o adunare, nu pentru ţinta arătată în Scriptură, ci pentru a se face mai răi, prin secte sau grupări care nu sunt altceva decât „taberi" în care s-au statornicit formele. Dacă vrem să mergem cu un Cristos lepădat, trebuie să fim lepădaţi de lume. Dacă Stăpânul nostru a „suferit dincolo de poartă" nu putem să ne aşteptăm să domnim dincoace de poartă. El este: „afară din tabără." Oh, să ieşim la El, iubiţi creştini.
Matei.6:24-24
Inima omului nu poate cuprinde două iubiri, aşa cum o teacă nu poate cuprinde două săbii.
Inima împărţită de fapt nu e împărţită. În adâncul ei şi-a ales iubitul şi de el e alipită în întregime. numai în afară pare să fie despărţită.
Nu poţi să ai jumătate de găină friptă şi cealaltă jumătate să dea ouă. Cine vrea să slujească şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, slujeşte numai lui Mamona (Mamona înseamnă: bogăţie., bani, interese pământeşti, slavă deşartă). Domnul Isus n-a spus că nu trebuie, ci a spus limpede că „NU PUTEŢI sluji la doi stăpâni”. Este o imposibilitate. Când vrei să faci şi binele şi răul, faci numai răul.
Frumoase şi adevărate gânduri au vechii scriitori creştini cu privire la acest lucru! Iată câteva din ele:
„Veacul acesta şi cel viitor sunt doi vrăjmaşi. Cel dintâi spune: desfrânare, iubire de bani, înşelăciune. Celălalt spune: leapădă acestea. nu putem fi prieteni şi ai unuia şi ai altuia” (Sf. Clement Romanul, sec. I).
„Mulţi doresc împărăţia, dar trăiesc după îndemnurile voinţei lor; doresc să moştenească viaţa veşnică, fără să se lepede de sine, ceea ce este cu neputinţă” (Sf. Macarie Egipteanul, sec. IV).
„Dacă iubeşti ce nu trebuie, nu vei iubi ce trebuie” (Martirul Sextus, sec. III).„Sufletul are tot atâţia stăpâni câte patimi are” (Sextus).
„Ar fi o nebunie să ne gândim că e cu putinţă să ne desfătăm cu lumea şi să împărăţim cu Hristos” (Fer. Ieronim, sec. IV).
„Cine e rob bogăţiei, păzeşte bogăţia ca un rob; iar cine a lepădat de pe sine jugul robiei, dispune de bogăţie ca un stăpân” (Fer. Ieronim).
Trebuie să alegem: stăpânirea lui Dumnezeu sau stăpânirea Mamonei. Chiar dacă nu vrem să credem, Domnul Isus a zis că nimenea nu poate sluji la doi domni. E un adevăr peste care nu se poate trece.
Coranul (biblia mahomedană) spune: „Fiii lui Adam, n-am poruncit ca să nu vă închinaţi Iui Satana?” în Coran, bogăţia este socotită a fi Satana însuşi.
Şi Sf. Grigore de Nissa, înţelegea prin „Mamona” (bogăţie) tot pe diavolul.
Un misionar povesteşte despre o erupţie vulcanică şi un cutremur de pământ, pe care le-a văzut în insulele Hebride Un vulcan din apropiere era în flăcări şi aştepta să urmeze un cutremur. Fiecare îşi alegea ce avea mai drag din lucrurile sale, gata să alerge la ţărm;. pentru a fi evacuaţi cu bărcile de salvare care îi aşteptau la ţărm. Lucrul aşteptat s-a întâmplat. Dealul pe care era oraşul s-a despicat larg în două, o parte din oraş s-a scufundat în mare, care a început să fiarbă. Oamenii au alergat la ţărm. Ultima barcă era gata de plecare, când ei au început să strige la o femeie cu un balot de plante scumpe în braţe, să arunce balotul şi să sară în barcă. Ea s-a oprit o clipă, apoi a renunţat să arunce balotul. Barca a fost împinsă spre larg. Era şi ultima clipă, căci ţărmul s-a scufundat şi ultimul lucru care s-a văzut a fost femeia care se scufunda, dar care strângea în braţe balotul cu plantele ei scumpe.
Acesta este omul. Deşi ştie că ţărmul vieţii acesteia se scufundă curând, el strânge în braţe bagajele trecătoare şi renunţă la Dumnezeu şi la viaţa veşnică. Înşelăciunea bogăţiilor e mare.
Trebuie să veghem cu grijă deosebită şi să nu lăsăm să intre nimeni în inima noastră, dacă nu poate să spună parola: „slujesc Domnului!”
Moneda imperială romană nu era admisă în Templul din Ierusalim. Ea avea circulaţie până la uşa lui. Înăuntru nu. Să avem grijă de templul inimii noastre care l-am închinat Domnului, să nu lăsăm să între vreo monedă străină în El, căci îl întinează.
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”. Dragul meu, tu cui slujeşti?
Romani.12:1-1
Îndemnurile care vin din partea lui Dumnezeu, sunt îndemnuri spre viaţă şi fericire. Cine le ascultă, trăieşte şi este fericit.
Când Dumnezeu ne îndeamnă să dăm, de fapt vrea să ne dea. Ne cere o viaţă golită de noi înşine ca s-o poată umple cu darurile Sale veşnice. Numai vasul golit poate fi umplut.
„Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi i chipurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu…” Dumnezeu ni Se dă cu tot ce are El, după ce noi ne dăm Lui cu tot ce avem noi.
Ca să putem face tot ce vrem noi cu Dumnezeu, trebuie să-L lăsăm, mai întâi, să facă tot ce vrea El cu noi.
„Pentru a trăi pe un plan superior, – spune Ruth Pakson – prima condiţie de îndeplinit, este să-ţi dai viaţa întreagă pentru Hristos”.
Dumnezeu ne vrea întregi pentru Sine. Numai când toate încăperile vieţii noastre sunt ale Lui ne poate folosi în slujba Sa şi Se poate bucura de noi cu adevărat.
Să presupunem că ne-am cumpărat o casă şi când vrem să ne mutăm în ea, fostul proprietar ne spune:
Aici sunt cheile pentru două camere. Două camere însă le-am păstrat pentru mine.
Dar casa a fost cumpărată în întregime, răspundem noi.
Da, dar eu îmi păstrez două camere. În una vreau să ţin patru tigri şi în una vreau să ţin şerpi, ar spune din nou fostul proprietar.
Ce ziceţi despre o astfel de afacere? Chiar dacă ne-ar face casa cadou nu ne-ar trebui, nu-i aşa?
Aşa este şi cu casa vieţii noastre. Îl chemăm pe Dumnezeu să locuiască la noi, dar ne-am păstrat o cameră, sau mai multe, pentru fiarele sălbatice ale mâniei, sau pentru şerpii nedreptăţii, sau pentru porcii lăcomiei de avere, sau pentru păunii slavei deşarte, etc.
Nu pot să chem pe Dumnezeu să stea într-o casă în care eu n-aş sta.
Trebuie golire totală.
„Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu…” O tânără spunea:
– Nu pot veni la Hristos, căci ar trebui să jertfesc prea mult.
– Crezi că Dumnezeu te iubeşte?
– Desigur?
– Cât?
– Atât ca să-Şi poată da pe singurul Său Fiu la moarte, pentru mine.
– Crezi că Dumnezeul acesta iubitor îţi cere să renunţi la ceva ce este bun pentru tine?
– Nu.
– Vrei să păstrezi ceva în viaţa ta, care ţi-ar face rău?
– Nu.
În urma acestei discuţii, s-a hotărât pentru Domnul Isus.
Un tablou al unui pictor olandez reprezintă un copil, care lasă o jucărie din mână. Ar părea ceva de neînţeles. Dar într-un colţ se vede un porumbel alb, care se îndreaptă spre mâinile goale ale copilului.
Aşa este adevărata consacrare (predare). Să nu ne gândim la ce lăsăm, ci la ceea ce primim.
„…să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu…”
E vorba aici de ceva concret trupul.
Nu numai cu numele să mă numesc creştin, să primesc cu minţea o învăţătură frumoasă şi să îndemn şi pe alţii să primească această învăţătură, ci trebuie să dovedesc prin trăirea practică, prin dăruirea (jertfirea) trupului meu pe altarul sfinţeniei şi lucrării Evangheliei. Asta înseamnă a fi creştin, asta înseamnă a fi în Hristos şi Hristos în mine.
Numai în măsura în care trupul meu este dăruit Domnului Isus, în măsura în care el a devenit un templu al lui Dumnezeu, aparţin Templului Său – Biserica.
Versetul de mai sus este adresat fraţilor: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu…”
Numai fraţii, adică numai cei născuţi din nou îşi pot aduce trupurile ca jertfă. Celor nenăscuţi din nou nu li se cere aşa ceva. Şi nici n-ar putea să împlinească o asemenea cerinţă.
În fiecare zi şi în fiecare clipă, trebuie să aducem trupul ca jertfă Domnului. Şi când aducem trupul trebuie să aducem fiecare mădular şi funcţiune a lui aparte.
Domnul Isus are nevoie de trupul nostru, ca de vasul prin care El se poate descoperi lumii. Odinioară a trebuit să-Şi ia un trup asemănător nouă, ca să ni se poată descoperi. Astăzi are nevoie tot de trup, pentru a Se descoperi lumii. Trupul Său este Biserica, dar Biserica este alcătuită din toţi care cred şi L-au primit ca Domn şi Mântuitor. Trupul fiecărui credincios trebuie să înalţe pe Hristos în faţa lumii.
„Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă. vie…”
După felul în care se comportă faţă de trup, omenirea se poate împărţi în cinci categorii:
1. Cei care nu ştiu că trebuie să dea trupul Domnului. Aceştia îşi dau trupul patimilor şi plăcerilor (1 Petru 4:2-4).
2. Cei care ştiu că trebuie să-şi dea trupul ca jertfă, dar nu-l dau (Rom. 2:5). Aceştia îşi strâng mereu o comoară de mânie pentru ziua judecăţii.
3. Cei care şi-au predat trupul Domnului Isus, dar au uitat că au făcut lucrul acesta şi nu-şi mai reînnoiesc predarea zilnic.
4. Cei care şi-au predat trupul, dar după un timp l-au luat înapoi şi-l. dau iarăşi patimilor şi duhului lumii. Dacă nu se pocăiesc, mor în aceste patimi (2 Petru 2, 20-22).
5. Cei care şi-au dat trupul pentru totdeauna Domnului Isus şi-l păstrează zilnic ca jertfă vie pe altarul sfinţeniei şi lucrării Evangheliei.
Dragul meu, tu în care categorie te numeri? E o întrebare serioasă la care trebuie să te gândeşti şi să răspunzi.
Domnul Isus are nevoie de creştini buni, ca să-i poată pune în slujba Sa.
Numai cei predaţi în întregime Domnului sunt creştini buni şi numai ei sunt fericiţi. Cei pe jumătate predaţi, umblă mereu încoace şi încolo, fără pace şi fără echilibru.
„Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu…”
Vă rog copii ai lui Dumnezeu, care mai trăiţi pe pământ, pentru bogăţiile nemărginite ale dragostei Lui, să nu mai păstraţi pentru voi înşivă un dram din comorile voastre, o părticică din talentele voastre, o fărâmă din puterile voastre, o secundă din vremea voastră, un suspin din dragostea voastră.
Să nu credeţi că aţi putea vreodată să-l predaţi prea mult. Chiar dacă fiecare strop din sângele nostru s-ar vărsa, chiar dacă toate puterile noastre ar fi cheltuite pentru El, fiecare suflare ar fi petrecută în rugăciune, în laudă şi în mărturisire pentru El, fiecare clipă pusă în slujba Lui toate acestea vi se vor părea o măsură foarte slabă din dragostea voastră pentru El, când îl veţi vedea aşa cum este. De aceea vă îndemn, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu aceasta va fi din partea voastră o cuminte slujbă duhovnicească.
Orice urmaş al Domnului Isus, orice creştin, cât de neînsemnat ar fi, e chemat la slujbă duhovnicească. Şi pentru acest lucru trebuie consacrare (predare totală).
Nu înseamnă consacrare a fi preot, pastor, predicator, misionar, etc. Poţi rămâne în ocupaţia ta pământească şi totuşi să împlineşti zilnic o slujbă duhovnicească pentru Dumnezeu. Totul atârnă de predarea adevărată în braţul Domnului Isus. Numai aşa se pot câştiga suflete pentru El.
„…o slujbă duhovnicească…”
Cu capitolul 12, sf. ap. Pavel ajunge la partea a doua a epistolei lui către Romani, în care dă sfaturi pentru viaţa în Hristos. Ce rost poate avea cunoaşterea lucrurilor măreţe pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi, prin Isus Hristos? Nimic altul decât să ne poată face să slujim într-un chip vrednic, adică, jertfind fiinţa noastră întreagă lui Dumnezeu, care ne-a iubit atât de mult.
Când zice cineva slujbă pentru Dumnezeu, se gândeşte de obicei, la cântări bisericeşti, citiri din Sf. Scriptură, rugăciuni, etc. Toate acestea pot fi foarte bune, fără însă ca, în ele, să cuprindă o slujbă adevărată. S-ar putea ca ele să dispară aproape toate, fără ca să dispară, odată cu ele, şi slujba. Căci adevărata slujire atârnă în totul de starea lăuntrică a omului faţă de Dumnezeu, prin Isus Hristos. Orice-am face, oricâte rugăciuni şi alte fapte asemănătoare am face, n-au nici un preţ dacă inima nu ia parte la ele, după cum jertfele care se aduceau lui Dumnezeu în legea veche, n-aveau nici un preţ, oricât de bogate ar fi fost, dacă nu se aduceau, odată cu ele, în slujba Domnului, şi sufletul omenesc, cu toate însuşirile lui şi trupul, cu toate mădularele lui.
În originalul grecesc al Noului Testament, în loc de „slujbă duhovnicească” se află „slujbă logică”.
Cuvântul „logică” vine de la grecescul „logos” (cuvânt), iar Logos (= Cuvânt) este un nume al Domnului. „La început era Logosul”, adică Cuvântul (Ioan 1:1).
Hristos (Logosul) este Lumină, Limpezime, Claritate.
Ucenicului lui Hristos i se cere claritate în gândire, străduinţa de a gândi logic (drept).
Să aducem o slujbă logică, adică izvorâtă dintr-o gândire dreaptă, curăţită de păcat şi prejudecăţi. Aceasta poate fi numită apoi „slujbă duhovnicească”. Ce-i drept şi curat este din Dumnezeu, adică duhovnicesc.
Numai cine gândeşte drept poate aduce jertfe adevărate pentru Dumnezeu.
Jertfa totdeauna costă, dar numai aşa e urmată de binecuvântare şi rod.
Unde e mai bine să sufăr pagubă? Pe pământ, sau în cer? O asemenea întrebare e bine să mi-o pun mereu ca să-mi pot păstra totdeauna o stare plăcută înaintea lui Dumnezeu şi ca să fiu destoinic în slujba Sa.
Iată câteva gânduri din sf. Părinţi în legătură cu jertfa şi slujba duhovnicească din viaţa creştinului adevărat.
Sf. Chirii al Alexandriei: „Nimeni nu se poate înfăţişa înaintea lui Dumnezeu decât în starea de jertfă. Noi toţi suntem înfăţişaţi ca „jertfă” pe altarul de sus… În Noul Legământ între jertfă şi jertfitor nu mai e separaţie. Precum Hristos e Jertfitor şi Jertfă, aşa fiecare din noi”.
Sf. Macarie cel Mare: „Să ridicăm acest trup, să-l facem altar de jertfă, să punem pe dânsul gândurile noastre şi să rugăm pe Domnul ca să trimită din cer marele foc nevăzut, ca să mistuie altarul cu tot ce se află pe el. Toţi profeţii lui Baal, adică toate puterile vrăjmaşe să se nimicească şi atunci vom vedea ploaia cea duhovnicească”.
Sf. Maxim Mărturisitorul: „Căci jertfe duhovniceşti sunt nu numai omorârea patimilor junghiate cu sabia Duhului, care e Cuvântul lui Dumnezeu şi deşertarea în intenţie a întregii vieţii din trup, asemenea sângelui, ci şi aducerea înţeleaptă a moravurilor şi a tuturor facultăţilor naturale lui Dumnezeu, ca ardere de tot în focul harului, spre a le preda lui Dumnezeu”.
Sf. Ioan Gură de Aur: „Fiecare creştin, ca preot jertfitor al trupului său, trebuie să aducă jertfă adevărată şi să nu aibă nimic necurat în ea… Să aducem jertfă lui Dumnezeu mâinile, picioarele, gura şi toate celelalte mădulare ale trupului nostru. Jertfa creştinului, spre deosebire de jertfa iudeilor de odinioară, trebuie să fie vie. O astfel de jertfă este bine plăcută lui Dumnezeu. Şi numai când omoram mădularele noastre, vom putea să fim vii, adică atunci când ucidem omul cel vechi şi când ne răstignim faţă de lume şi lumea faţă de noi” (Omil. 21, Romani).
Origen: „De vei birui mândria, jertfeşti lui Dumnezeu viţel, de vei birui mânia, jertfeşti lui Dumnezeu taur, de vei birui pofta trupului, jertfeşti ţap, de vei birui fanteziile (gândurile) cele silnice, jertfeşti porumbei şi turturele…Vrei să ştii ce sunt mărturisirile (laturile slujbei duhovniceşti) mărturisirea prin moarte, mărturisirea prin feciorie, mărturisirea prin înfrânare iar acestea sunt şi jertfe pentru Dumnezeu”… Fericitul Augustin: „Doamne, fă-mi mădularele trupului meu candele şi sângele meu ulei, pentru ca să se consume în slujba Ta”.
„Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”.
La o adunare creştină unde se vorbise despre lucrarea Domnului Isus, care se face în ţările păgâne prin credincioşii Săi predaţi în slujba
Lui, s-a făcut îndemnul de către vorbitor ca slujitorii să se roage pentru această lucrare şi să contribuie cu daruri. În timp ce se cânta o cântare, un frate cu o tavă în mână trecea printre rânduri şi strângea bani pentru susţinerea lucrului Domnului în ţările păgâne. El ajunge în faţa unui băiat de vreo 12-14 ani, care i-a zis: „Te rog lasă tava mai jos”. Fratele lăsă tava. „Te rog mai jos”, spuse băiatul din nou. Fratele i-a îndeplinit dorinţa şi a pus tava pe duşumea. „Bani n-am, spuse băiatul, dar vreau ca eu însumi să mă dau pentru lucrul Domnului printre păgâni”. Zicând acestea, s-a suit pe tavă.
Dragul meu, faţă de cele citite mai sus, eşti tu gata să te predai Domnului în slujba Lui, cu tot ce ai şi tot ce eşti?
Astăzi e ziua harului. Nu pierde prilejul.